Cine sunt eu?

Nu credeam că, vreodată, am să ajung să spun despre mine că sunt un cadavru umblător. O moartă vie. Fără sens, scop şi ţintă în viaţă. Întotdeauna am avut vise, speranţe, dorinţe ascunse şi mistuitoare care mă determinau să merg mai departe. Dar acum... e îngrozitor. Nu-mi găsesc locul. Mă trezesc întrebându-mă: Cine sunt eu? Evident, răspunsul nu vine. Eu... nu ştiu cine sunt. M-am pierdut în negura timpului. Mintea îmi este goală, ochii îmi sunt lipsiţi de viaţă iar flacăra ce îmi dădea viaţă... s-a

stins.  

Deschid ochii, doar pentru a nu-i ţine închişi. Deşi... ar fi mai bine dacă aş dormi. Somnul, e precum un drog pentru mine. Am devenit dependentă de vise. Realitatea, mă înspăimântă şi prefer să fug în braţele protectoare a somnului. Dar cu ce folos? Căci ori de câte ori visul devine mai dulce, aproape palpabil, realitatea îşi înfiripă coada şi mă trezesc într-o lume în care nu-mi găsesc locul.

Merg pe stradă şi întâlnesc persoane care îmi zâmbesc prietenoase. Sunt căutată, întrebată "ce fac?" sau "cum mă simt?" şi eu răspund "sunt bine" , dar cred că răspunsul acesta l-aş da şi dacă aş fi înjunghiată. Mi-a intrat în sânge să spun că : "sunt bine", "n-am nimic", "totul este bine"...  când de fapt nu este aşa. Dar cum este atunci?

 Nu este nici cum. Nu simt nimic. Şi poate că pentru că simţi prea multe, de aceea spui că nu simţi nimic. N-are sens. Dar poate îmi pasă prea mult de nişte detalii care sunt nesemnificative şi asta mă consumă de energie şi mă lasă vlăguită, iar eu spun "nu simt nimic" când de fapt un amalgam de sentimente mă debusolează.

Oftez. Unde sunt? De ce m-am pierdut? 

Mesaj pentru mine: Te rog... doar vino-ţi în fire. Ai o singură viaţă, nu o rata.