Sunt afoană în iubire.

Nici măcar nu-mi pasă că nu l-am cunoscut atât de bine sau că ne-am văzut doar de câteva ori, pentru că nu am nevoie de dovezi măreţe de iubire ca să mă îndrăgostesc de el. De fapt, n-am avut nevoie de nimic, doar de el... şi acum nu mai e nici el. M-a lăsat înainte să-l apuc de mână... 

Afară e întuneric, la fel e şi în inima mea. Cineva să aducă o lanternă, pentru că nu-mi găsesc ochelarii în nebunia asta. Da ştiu, mie nu-mi place să port ochelari dar acum am nevoie de ei. Am nevoie să văd. Să-l văd. 

Stând lângă mine, râzând şi făcând mişto de naivitatea mea. Mi-ar plăcea... la fel cum mi-ar plăcea să pot picta şi nu o să am  niciodată şansa. De ce? Fiindcă sunt afoană la desenat. Stai puţin, nu pot fi afoană la desenat, dar cui îi pasă? Mie nu. Sunt afoană la ce vreau eu să fiu. Sunt afoană în iubire. 

Zece mii de gânduri scrise aiurea pe o pagină. Dacă au vreun sens? Nu. N-au. Cum spuneam aiureli aşternute pe foaie. Dar ştiţi ce au toate aceste gânduri în comun: pe el. Să-l ia dracu, aşa-i? Aşa spun şi eu. Dar doar o spun, căci în mintea mea vocea interioară îmi urlă din toţi plămânii: "Să-l ia, să-l ia dar să-l aducă la mine."

De ce îl vreau? Pentru că-l vreau, nah. Şi da ştiu şi Soarele vrea Luna dar nu o poate avea. Poveste tristă. Nu şi a mea... sau cel puţin sper să nu fie şi a mea. 

Ce tot îndrug aici? E deja mai tristă decât se poate... dar eu tot îl vreau şi punct.

Hmm, sfârşit de Mai.

A trecut mult timp de când nu am mai rămas singură cu foaia albă pe care să-mi înşiruiesc gândurile. Îmi vine greu să cred că, o dată, scriam non-stop neţinând cont de locul în care mă aflam sau de starea de spirit pe care o posedam atunci. Iar acum... acum, e aproape trist că nu mai scriu. Şi nu ştiu dacă sunt scuze, nu ştiu dacă sunt pretexte dar ştiu un lucru: nu m-am simţit eu. În fine, acum sunt aici şi sunt pregătită să-mi deschid din nou sufletul aşa cum făceam înainte. 

Poi să începem cu, hmm sfârşitul?

 Astăzi clasele a 12 au încheiat un capitol din viaţa lor, iar gândul că anul viitor pe vremea asta am să păşesesc pe urmele lor, mă cutremură. Nu doresc să mă gândesc prea mult la acest subiect deoarece simt cum ochii mi se umplu de lacrimi şi nu vreau să mai plâng, pentru că am plâns suficient azi. 

Sfârşitul aduce cu el o satisfacere pentru că ştii că ai realizat ceva. În timp ce începutul aduce în viaţa ta, precum o briză uşoară de vară, cunoştiinţe, prieteni şi emoţii noi.

"Viaţa e precum un autobus" spunea cineva. Depinde de tine dacă urci în el iar destinaţia, o alegi tot tu. Cobori atunci când consideri că e momentul să cobori şi aştepţi un altul.  

Ce aş putea să mai împărtăşesc cu voi este faptul că ieri am vizionat Maitrey de Mircea Eliade şi a fost un spectacol pe cinste, cu actori desăvârşiţi. Chiar dacă în ultima perioadă nu am mai scris, am citit foarte mult. Am terminat seria Sânge Albastru, am citit cărţile pentru liceu, alea mai importante şi acum stau la coadă după vreo trei cărţi.

M-am apucat să învăţ latina, chiar dacă e o limbă moartă. Şi nu e atât de greu precum pare. Totodată am vizionat multe seriale: TVD, Supernatural, The game of Thrones, Glee şi altele coreene.

Şi am învăţat mult pentru ca să îmi măresc mediile. Adică, aşa cum zicem noi: am îngrăşat porcul în Ajunul finalului de an deoarece pe parcursul semestrului doi m-am cam lăsat pe tânjeală.

Iar acum... acum aştept să trec peste teza şi testul de la matematică şi să intru în vacanţă şi să-mi reiau vechea viaţă obişnuită înapoi.

Poi... ne citim.

See ya! 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Adio, M.

Şi câteodată, întâlnim nişte persoane ca să ne putem regăsi pe noi. Iar când acele persoane pleacă, e pentru că scopul lor a fost atins şi noi nu mai avem nevoie de ele. Şi în realitate nu suferim după ele, fiindcă au plecat. Ci pentru că au plecat şi o dată cu ele au luat din noi aceea parte cu care ne obişnuiserăm. 

Ni s-a întâmplat tuturora, o dată, de două ori sau poate chiar de mai multe ori să dăm peste o persoană în faţa căruia nu ne putem ascunde. Cu aceea persoană suntem noi înşine şi orice am gândi în acel moment ştim că îi putem spune fiindcă nu o să ne judece. Dar, vine un moment când aceea persoană iese din viaţa ta, brusc şi dintr-o dată. Iar ţie nu-ţi rămâne nimic de făcut decât să-i spui: poi, ne mai vedem pe aici şi să mergi pe drumul tău, cu inima strânsă de durere pentru că tocmai ai pierdut o parte din tine, o parte pe care nu o vei mai recupera niciodată pentru că viaţa merge înainte.

Sursa weheartit.com

Unei singure persoane i-am dat drumul. Dacă regret? Da. Regret. Pentru că nu am apucat să-i mulţumesc pentru ceea ce a făcut pentru mine. Şi aş vrea să mai pot acum dar nu am curajul necesar. Dacă mă doare? Ca naiba. Nu este zi în care gândul să nu-mi fugă la el. Nu a fost ceva "wow" . Nu. Aşa cum a fost simplu, cu certuri şi brusc a fost perfect. Şi vreau să-i mulţumesc pentru că dacă nu ar fi apărut în viaţa mea, nu m-aş fi schimbat. Aş fi fost tot încuiată la minte şi ruşinoasă.

Mă doare. Îi simt lipsa. Îmi este dor. Vreau să îi văd chipul, să îi aud vocea, să îi simt respiraţia caldă pe faţa mea. Am nevoie de îmbrăţişarea lui. Dar nu-l mai pot avea. Drumul meu merge înainte, nu am o cale de întoarcere. Aşa că, prin postarea asta vreau să-l las să plece de tot. Vreau să-mi pot continua lunga plimbare prin viaţă fără să regret la tot pasul.

Aşa că, te las să pleci. Ţi-ai îndeplinit scopul. Dar asta nu înseamnă că voi uita de tine... Adio, M.  

Ridicol.

Cât de penibil se poate simţi cineva? Vă spun eu: extrem de penibil. Aşa mă simt eu acuma. Dar Mircea Eliade spune aşa: A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă la nemurire. Şi pe bune dreptate acum. Din ridicol se nasc amintiri frumoase, veşnice de care nu doar o persoană o să-şi amintească ci mai multe, căci povestioarele amuzante şi ridicole circulă mai repede decât cele lungi.  

Hai că se poate...

Sunt nervoasă şi supărată şi tristă şi simt nevoia să pocnesc pe cineva în faţă, dar în loc de asta, prefer să mă descarc cum ştiu mai bine, în scris. E singura metodă care reuşeşte cât de cât să mă mai calmeze, asta muzica şi ciocolata. Toate trei împreună + Sam şi Dean (Supernatural) , sunt singurele care mă pot ajuta să ies din starea asta. Sau cel puţin, asta cred şi sper. De ce sunt aşa de aiurea, poi hai să vă povestesc.