28 Februarie 2014

Şi nu am făcut nimic. Am stat şi am lăsat ca timpul să se scurgă, târându-mă, silindu-mă şi obligându-mă să trăiesc de pe o zi pe alta. Urăsc aia, urăsc cealaltă, nu mai vreau acolo, vreau să stau, vreau aia, şi uite aşa s-a dus luna Februarie. Şi mie ruşine pentru că m-am obligat, forţat, chinuit să trăiesc când alţii aflaţi în comă şi pe patul de moarte ar da orice să poată trăi. Iar eu nu ştiu să apreciez asta, faptul că respir, faptul că văd, aud şi pot vorbi. Nu ştiu cât de norocoasă sunt pentru că sunt sănătoasă, pentru că familia mea e sănătoasă. Chiar nu ştiu sau nu am ştiut până acum. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar mă bucur că am fost pălmuită de viaţă ca să realizez asta. Şi sper că nu am să uit niciodată, dar niciodată această lecţie.

Ridicol.

Cât de penibil se poate simţi cineva? Vă spun eu: extrem de penibil. Aşa mă simt eu acuma. Dar Mircea Eliade spune aşa: A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă la nemurire. Şi pe bune dreptate acum. Din ridicol se nasc amintiri frumoase, veşnice de care nu doar o persoană o să-şi amintească ci mai multe, căci povestioarele amuzante şi ridicole circulă mai repede decât cele lungi.  

Limbaj urât.

Singur, atât de singur... 

Ziua Îndrăgostiţilor e de rahat. Da de R A H A T! * scuzaţi-mi limbajul* Nu sunt invidioasă, geloasă sau orice alt cuvânt care se termină în "să" sau "oasă". *eşti geloasă, invidioasă şi nebună* Oh, îţi mulţumesc Voce Interioară, dar nu mă interesează acum părerea ta. 

Scrisoarea I

X,

Nu vreau să încep cu "dragul meu" sau "scumpul meu", fiindcă nu simt nevoia să te alint. Nu în momentul ăsta. Nu ştiu din ce cauză simt nevoia să îţi scriu, poate pentru că nu pot să vorbesc cu tine. De ce nu pot să vorbesc cu tine? Fiindcă simt că nu mă înţelegi şi mă doare. Al naibii de tare. Eu încerc şi tot încerc, şi poate pentru că încerc prea mult de aceea te distanţiezi de mine, iar pe mine mă doare să văd cum pleci dar, nu ştiu cum să te opresc.

Când am avut aceea conversaţie mi-ai spus că "poate ne grăbim" şi eu ţi-am răspuns în felul meu. Poate nu ai înţeles ce ţi-am spus, şi anume că ăsta e modul nostru de a merge. De a ne grăbi, de a face totul pe fugă şi pe furiş. Aşa ne-am cunoscut, ţii minte? Şi acuma, ne-am oprit brusc din alergat şi amândoi suntem ca şi bezmetici, fiindcă nu ştim în ce parte să o luăm. Nu e în firea noastră să mergem încet şi din cauza asta ne-am pierdut unul de celălalt, din cauza asta ne tot certăm pe baza unor motive prosteşti. Întrebarea mea pentru tine a fost "Şi atunci, ce soluţie găsim?" . Mi-ai răspuns în stilul tău. "Nu ştiu, poate ar trebui să fim prieteni." Să fim prieteni? Atât? Okay. Atât de uşor e. Ba pe dracu`, nu e! Nu e uşor să transformi - habar nu am ce e între noi -  în prietenie. De fapt, sincer, nu asta e problema mea ci faptul că EU NU TE VĂD CA PE UN PRIETEN. Poţi să mă înţelegi acum? Îţi dai seama ca îmi cer să fac din imposibil posibil? Nu te vreau ca prieten! Aiurea.

Ce mă fac eu cu tine? Cum să îţi mai arăt că este ceva? Nu ştiu cât o să mai ţină chestia asta, fiindcă s-ar putea să mă car într-o noapte fără lună şi fără stele. S-ar putea să dispar şi când o să-ţi dai seama, oh "scumpul meu" o să fie prea târziu căci eu dacă renunţ la o persoană, renunţ, nu mă joc. Dacă am hotărât ceva, nu pot să-mi schimb hotărârea, nu îmi este în caracter. Da ai putea să spui că renunţ prea uşor la cei din jurul meu, dar o fac pentru mine. Nu mai vreau să-mi provoc eu, cu mâna mea, răni. Fiindcă asta fac. Îmi fac răni ţinându-te lângă mine. Faptul că tu nu ştii ce vrei mă sperie. Şi ţi-am spus. Mă ascund în carapace şi nu mă mai scoţi de acolo. Hotărăşte-te! Acum, ori niciodată.

  

31 Ianuarie 2014

Cine am fost? Nu ştiu. M-am rătăcit în negură o dată ce am păşit în anul 2014. Am ales ca anul acesta să fiu altfel. Să mă schimb, dar încă nu ştiu în ce sens, sper doar că va fi unul bun atât pentru mine cât şi pentru cei din jurul meu. E greu ştii? Să-i mulţumeşti pe toţi, e imposibil, nu greu, dar voi încerca îmi voi da silinţa să fiu pe plac măcar familiei mele şi prietenilor puţini, pe care îi pot număra pe degete.

Vreau să-mi amintesc că în Ianuarie am dat drumul unei persoane care semnifică ceva pentru mine. Şi căreia acum nu-i mai pasă de ce a fost. Nu ştiu cum am reuşit, dar sunt puternică. Şi asta e ciudat. Încă mă ţin pe picioare chiar dacă mă lupt cu demonii din interiorul meu şi cu dorinţa înebunitoare de a mă întoarce la el. Vreau să-mi aduc aminte că sunt puternică chiar dacă lacrimiile îmi curg pe obrazul fierbinte, chiar dacă inima îmi plânge. Sunt puternică. 

Remember me.

Okay, am decis să fac chestia asta. Deşi e Februarie şi normal trebuia făcută începând din Ianuarie, oricum nu contează. Despre ce este vorba? Aruncă o privire.

Poza nu are nici o legătură cu postarea. Mi se pare şmecheră. (Sau poate că are...)

Hai că se poate...

Sunt nervoasă şi supărată şi tristă şi simt nevoia să pocnesc pe cineva în faţă, dar în loc de asta, prefer să mă descarc cum ştiu mai bine, în scris. E singura metodă care reuşeşte cât de cât să mă mai calmeze, asta muzica şi ciocolata. Toate trei împreună + Sam şi Dean (Supernatural) , sunt singurele care mă pot ajuta să ies din starea asta. Sau cel puţin, asta cred şi sper. De ce sunt aşa de aiurea, poi hai să vă povestesc.