Sunt afoană în iubire.

Nici măcar nu-mi pasă că nu l-am cunoscut atât de bine sau că ne-am văzut doar de câteva ori, pentru că nu am nevoie de dovezi măreţe de iubire ca să mă îndrăgostesc de el. De fapt, n-am avut nevoie de nimic, doar de el... şi acum nu mai e nici el. M-a lăsat înainte să-l apuc de mână... 

Afară e întuneric, la fel e şi în inima mea. Cineva să aducă o lanternă, pentru că nu-mi găsesc ochelarii în nebunia asta. Da ştiu, mie nu-mi place să port ochelari dar acum am nevoie de ei. Am nevoie să văd. Să-l văd. 

Stând lângă mine, râzând şi făcând mişto de naivitatea mea. Mi-ar plăcea... la fel cum mi-ar plăcea să pot picta şi nu o să am  niciodată şansa. De ce? Fiindcă sunt afoană la desenat. Stai puţin, nu pot fi afoană la desenat, dar cui îi pasă? Mie nu. Sunt afoană la ce vreau eu să fiu. Sunt afoană în iubire. 

Zece mii de gânduri scrise aiurea pe o pagină. Dacă au vreun sens? Nu. N-au. Cum spuneam aiureli aşternute pe foaie. Dar ştiţi ce au toate aceste gânduri în comun: pe el. Să-l ia dracu, aşa-i? Aşa spun şi eu. Dar doar o spun, căci în mintea mea vocea interioară îmi urlă din toţi plămânii: "Să-l ia, să-l ia dar să-l aducă la mine."

De ce îl vreau? Pentru că-l vreau, nah. Şi da ştiu şi Soarele vrea Luna dar nu o poate avea. Poveste tristă. Nu şi a mea... sau cel puţin sper să nu fie şi a mea. 

Ce tot îndrug aici? E deja mai tristă decât se poate... dar eu tot îl vreau şi punct.