Hai că se poate...

Sunt nervoasă şi supărată şi tristă şi simt nevoia să pocnesc pe cineva în faţă, dar în loc de asta, prefer să mă descarc cum ştiu mai bine, în scris. E singura metodă care reuşeşte cât de cât să mă mai calmeze, asta muzica şi ciocolata. Toate trei împreună + Sam şi Dean (Supernatural) , sunt singurele care mă pot ajuta să ies din starea asta. Sau cel puţin, asta cred şi sper. De ce sunt aşa de aiurea, poi hai să vă povestesc.

De parcă ziua mea nu putea să înceapă mai prost, am avut un vist atâta de întortocheat şi dat naibii încât m-a bulversat complet. L-am uitat. Apoi, am dat de o veste care m-a împietrit. O fată, pe care nu o cunoşteam personal dar pe care am mai văzut-o prin poze şi mi-am permis să fiu invidioasă pe ea cât de norocoasă îi. Acum, a murit. Iar mie îmi vine să fug să mă ascund sub o piatră. Cum am putut să fiu invidioasă pe ea? Nu merita asta. Era de treabă doar, ştiţi şi voi gelozia. E o poveste lungă. Mă gândeam că, puteam să fiu eu ea. Puteam să mor eu, în locul ei. Cum poate o persoană acuma să fie şi peste nici jumătate de minut să nu mai fie? Cum poate fi viaţa atât de rece? 

Am încercat să mă liniştesc, fiindcă e destul de greu când realizezi ce înseamnă cu adevărat viaţa. Şi nici acuma nu ştiu prea bine ce înseamnă, dar măcar am simţit-o pişcându-mă. Viaţa trebuie trăită şi când este să mori, să mori. Dar până atunci trăieşte-ţi viaţa fără să te gândeşti că o să mori. Trăieşti-o cum poţi şi cum ştii mai bine, dar nu lenevind şi pierzând timpul degeaba. Fă ceva util! Mişcă-ţi fundul ăla de pe scaun cât mai poţi, că nimeni nu ştie când e timpul să pleci, de tot, de pe lumea asta.

Apoi, pe când m-am liniştit şi mi-am permis să mă simt cât de cât okay, din nou, ceva m-a lovit puternic în faţă. URĂSC BĂIEŢII! Oh, şi cât de mult îi urăsc. Bine, nu îi urăsc, urăsc, nu e ca şi cum dintr-o dată aş vrea să fiu pe invers - nu am nimic cu genul ăla de persoane dar pur şi simplu nu e genul meu. Ci sunt nervoasă pe băiatul ăsta, pentru care mă lupt şi încerc să-i deschid ochii să vadă ce are în faţa lui - nu că aş fi ceva mare stea şi totuşi - dar el e aşa indiferent. Şi nici nu pot să spun că e indferent. Că dacă dispar îmi simte lipsa şi imediat mă caută, dar după aceea devine din nou indiferent. E frustrant. Ce vrea de la mine? Că eu nu înţeleg codul Băieţiilor. 

Ar trebui să mă calmez, fiindcă mă agit ca o pasăre pe moarte. N-are rost. Dar e al naibii de frustrant când aflii că e în oraş şi nici măcar nu îţi dă un telefon... Aşa, doar de chestie că de trestie se rupe. O las baltă, şi de data asta.

See ya, later!