A trecut mult timp de când nu am mai rămas singură cu foaia albă pe care să-mi înşiruiesc gândurile. Îmi vine greu să cred că, o dată, scriam non-stop neţinând cont de locul în care mă aflam sau de starea de spirit pe care o posedam atunci. Iar acum... acum, e aproape trist că nu mai scriu. Şi nu ştiu dacă sunt scuze, nu ştiu dacă sunt pretexte dar ştiu un lucru: nu m-am simţit eu. În fine, acum sunt aici şi sunt pregătită să-mi deschid din nou sufletul aşa cum făceam înainte.
Poi să începem cu, hmm sfârşitul?
Astăzi clasele a 12 au încheiat un capitol din viaţa lor, iar gândul că anul viitor pe vremea asta am să păşesesc pe urmele lor, mă cutremură. Nu doresc să mă gândesc prea mult la acest subiect deoarece simt cum ochii mi se umplu de lacrimi şi nu vreau să mai plâng, pentru că am plâns suficient azi.
Sfârşitul aduce cu el o satisfacere pentru că ştii că ai realizat ceva. În timp ce începutul aduce în viaţa ta, precum o briză uşoară de vară, cunoştiinţe, prieteni şi emoţii noi.
"Viaţa e precum un autobus" spunea cineva. Depinde de tine dacă urci în el iar destinaţia, o alegi tot tu. Cobori atunci când consideri că e momentul să cobori şi aştepţi un altul.
Ce aş putea să mai împărtăşesc cu voi este faptul că ieri am vizionat Maitrey de Mircea Eliade şi a fost un spectacol pe cinste, cu actori desăvârşiţi. Chiar dacă în ultima perioadă nu am mai scris, am citit foarte mult. Am terminat seria Sânge Albastru, am citit cărţile pentru liceu, alea mai importante şi acum stau la coadă după vreo trei cărţi.
M-am apucat să învăţ latina, chiar dacă e o limbă moartă. Şi nu e atât de greu precum pare. Totodată am vizionat multe seriale: TVD, Supernatural, The game of Thrones, Glee şi altele coreene.
Şi am învăţat mult pentru ca să îmi măresc mediile. Adică, aşa cum zicem noi: am îngrăşat porcul în Ajunul finalului de an deoarece pe parcursul semestrului doi m-am cam lăsat pe tânjeală.
Iar acum... acum aştept să trec peste teza şi testul de la matematică şi să intru în vacanţă şi să-mi reiau vechea viaţă obişnuită înapoi.
Poi... ne citim.
See ya!
Nu credeam că, vreodată, am să ajung să spun despre mine că sunt un cadavru umblător. O moartă vie. Fără sens, scop şi ţintă în viaţă. Întotdeauna am avut vise, speranţe, dorinţe ascunse şi mistuitoare care mă determinau să merg mai departe. Dar acum... e îngrozitor. Nu-mi găsesc locul. Mă trezesc întrebându-mă: Cine sunt eu? Evident, răspunsul nu vine. Eu... nu ştiu cine sunt. M-am pierdut în negura timpului. Mintea îmi este goală, ochii îmi sunt lipsiţi de viaţă iar flacăra ce îmi dădea viaţă... s-a
stins.
Deschid ochii, doar pentru a nu-i ţine închişi. Deşi... ar fi mai bine dacă aş dormi. Somnul, e precum un drog pentru mine. Am devenit dependentă de vise. Realitatea, mă înspăimântă şi prefer să fug în braţele protectoare a somnului. Dar cu ce folos? Căci ori de câte ori visul devine mai dulce, aproape palpabil, realitatea îşi înfiripă coada şi mă trezesc într-o lume în care nu-mi găsesc locul.
Merg pe stradă şi întâlnesc persoane care îmi zâmbesc prietenoase. Sunt căutată, întrebată "ce fac?" sau "cum mă simt?" şi eu răspund "sunt bine" , dar cred că răspunsul acesta l-aş da şi dacă aş fi înjunghiată. Mi-a intrat în sânge să spun că : "sunt bine", "n-am nimic", "totul este bine"... când de fapt nu este aşa. Dar cum este atunci?
Nu este nici cum. Nu simt nimic. Şi poate că pentru că simţi prea multe, de aceea spui că nu simţi nimic. N-are sens. Dar poate îmi pasă prea mult de nişte detalii care sunt nesemnificative şi asta mă consumă de energie şi mă lasă vlăguită, iar eu spun "nu simt nimic" când de fapt un amalgam de sentimente mă debusolează.
Oftez. Unde sunt? De ce m-am pierdut?
Mesaj pentru mine: Te rog... doar vino-ţi în fire. Ai o singură viaţă, nu o rata.
Şi câteodată, întâlnim nişte persoane ca să ne putem regăsi pe noi. Iar când acele persoane pleacă, e pentru că scopul lor a fost atins şi noi nu mai avem nevoie de ele. Şi în realitate nu suferim după ele, fiindcă au plecat. Ci pentru că au plecat şi o dată cu ele au luat din noi aceea parte cu care ne obişnuiserăm.
Ni s-a întâmplat tuturora, o dată, de două ori sau poate chiar de mai multe ori să dăm peste o persoană în faţa căruia nu ne putem ascunde. Cu aceea persoană suntem noi înşine şi orice am gândi în acel moment ştim că îi putem spune fiindcă nu o să ne judece. Dar, vine un moment când aceea persoană iese din viaţa ta, brusc şi dintr-o dată. Iar ţie nu-ţi rămâne nimic de făcut decât să-i spui: poi, ne mai vedem pe aici şi să mergi pe drumul tău, cu inima strânsă de durere pentru că tocmai ai pierdut o parte din tine, o parte pe care nu o vei mai recupera niciodată pentru că viaţa merge înainte.
 |
| Sursa weheartit.com |
Unei singure persoane i-am dat drumul. Dacă regret? Da. Regret. Pentru că nu am apucat să-i mulţumesc pentru ceea ce a făcut pentru mine. Şi aş vrea să mai pot acum dar nu am curajul necesar. Dacă mă doare? Ca naiba. Nu este zi în care gândul să nu-mi fugă la el. Nu a fost ceva "wow" . Nu. Aşa cum a fost simplu, cu certuri şi brusc a fost perfect. Şi vreau să-i mulţumesc pentru că dacă nu ar fi apărut în viaţa mea, nu m-aş fi schimbat. Aş fi fost tot încuiată la minte şi ruşinoasă.
Mă doare. Îi simt lipsa. Îmi este dor. Vreau să îi văd chipul, să îi aud vocea, să îi simt respiraţia caldă pe faţa mea. Am nevoie de îmbrăţişarea lui. Dar nu-l mai pot avea. Drumul meu merge înainte, nu am o cale de întoarcere. Aşa că, prin postarea asta vreau să-l las să plece de tot. Vreau să-mi pot continua lunga plimbare prin viaţă fără să regret la tot pasul.
Aşa că, te las să pleci. Ţi-ai îndeplinit scopul. Dar asta nu înseamnă că voi uita de tine... Adio, M.
He, he. Am revenit cu o leapşa primită de la Juliet ( un click-uleţ aici dacă doriţi să îi vedeţi blogul). Leapşa sună cam aşa:
Regulile sunt simple
1. Cotrobăie prin playlist si vezi ce melodii îţi trezesc amintiri.
2. Scrie despre fiecare(asa cum voi face eu mai jos, pentru ca nu ma pricep la explicatii)
4. Lasa un mesaj celor pe care i-ai nominalizat.
3. Nominalizeaza alti bloggeri.
Secundele devin minute, minutele ore, orele zile şi timpul se scurge neruşinat prin găurile vieţii. Nişte găuri mici, aproape imperceptibile şi hoaţe. Da, hoaţe! Ele fură cu atâta îndemânare şi talent viaţa, timpul fiinţelor efemere ca mine sau ca tine, fără să se uite deloc la cerere.
.gif)
